Valea lui Stan

De ceva vreme, ne tot spunea Oana de minunata Vale a lui Stan, din Făgăraș. Mai urcasem pe ea, în urmă cu 6-7 ani, la un concurs organizat de Monom București. Știam că este ușor accesibilă și spectaculoasă, așa că am decis să mergem într-unul dintre sfârșiturile de săptămână libere. Adică atunci când nu avea deja programată o tură din Cursul Montan 2016.

Am plecat cu două mașini din Ploiești, pe ruta Târgoviște – Găgeni – Pitești – Curtea de Argeș – Vidrarul. Nu am ajuns chiar la baraj cu mașina, pentru că valea pornește în stânga, la 2 km în aval. Am reușit să găsim locuri de parcare în curba de unde indicatorul ne urează drum bun pe traseu și am pornit agale. Bineînțeles, primele impresii au fost legate de maldărele de gunoaie aruncate de magnificii turiști ai României. Indiferent ce sistem de guvernare avem, gunoaiele rezistă. Ne strecurăm printre copaci și pietre și ajungem la un mic baraj. Mereu mi-au plăcut aceste mici stăvilare din munți. Cu toate că afectează sălbăticia și naturalețea locului, ele își au rostul lor, apărând satele și șosele din aval de furia apelor. Și orice ai spune, cele făcute în perioada regalistă sau comunistă a țării, arată bine. Pietrele sunt îmbinate cu măiestrie și îmi place să le asemăn cu mici castele ale oamenilor pădurii.

Valea este destul de îngustă, cu multe lacuri, săritori și cascade. Fiind la o altitudine joasă, vegetația este abundentă și ajută la farmecul locurilor. Traseul este bine definit și cu greu ai putea să te rătăcești, dar am auzit și de astfel de cazuri, când la ieșirea din valea propriu-zisă, pe timp de iarnă, un grup destul de mare s-a cam abătut din cale. Nu voi continua cu rime, pentru că rimele își au locul lor în munții Rodnei, unde timp de trei zile doar așa am vorbit. Pe Valea lui Stan în schimb am urcat liniștiți, povestind, glumind și mai ales bucurându-ne de o frumoasă zi de vară.

Traseul se aglomera în anumite puncte, unde trebuia să așteptăm puțin, dar asta nu a fost o problemă, ci dimpotrivă, timp pentru fotografii, ba chiar și o mică bălăceală! Apa rece de munte i-a trezit pe temerarii noștri, care cam chefuiseră în noaptea precedentă.

Scările și balustradele subțiri și roșiatice erau într-o stare destul de bună, fiind mai nou suplinite de trepte din fier forjat. Putem spune că traseul este bine amenajat și nu prezintă riscuri de accidentări. Bineînțeles, atenția trebuie să fie mereu la loc înalt, mai ales când traversezi un râu furios la peste zece metri înălțime!

Dacă grăbești pasul, poți parcurge valea într-o oră, însă noi am lincezit și ne-a luat cam două. La ieșirea din traseu faci brusc la dreapta, urci grăbit pantele abrupte prin pădure și după un sfert de oră ieși într-o frumoasă poiana. Treci mai departe și continui pe drumul forestier, drum ce te poartă pe lângă un vechi complex turistic sau muncitoresc. Nu știu care a fost destinația lui, dar știu că arăta bine, iar acum este părăsit și degradat. Este trist să vedem cum pică toate aceste facilități și construcții care ar putea deservi atât de bine turismul românesc. Dezinteresul este peste tot, să sperăm totuși că nu ne va acapara și pe noi.

Continuând pe drumul forestier, ajungem la lac. Am poposit puțin pe marginea lui, bucurându-ne de priveliște, am strâns câte o pungă de gunoaie și am plecat spre baraj. Partea asta este mai plictisitoare, dar cel puțin ai bucuria pădurii ce te înconjoară și a lacului aflat la picioarele tale. Am trecut prin tunelul ce leagă acest drum de marele baraj Vidraru, ne-am cumpărat covrigi și cașcaval afumat și am plecat pe drum spre mașini. Era să uit, am aruncat și o coajă de banană de pe baraj. Imediat un jandarm ne-a atras atenția. Știam că este bio-degradabilă, dar tot nu am procedat bine, fiind un exemplu cam aiurea. Am scăpat doar cu o mustrare și ne-am continuat drumul.

Până la mașini am făcut destul de puțin, dar încă o dată, ne-am bucurat de frumosul peisaj. În zare se vedea și cetatea Poienari, cocoțată pe dealul ei de sute de ani. La întors am trecut prin sate, neavând chef de autostradă. Probabil am stat mai mult în mașini decât pe traseu, dar sigur ne-am simțit bine! Unde pui că am păpat și felurite fructe.

Echipament necesar: bocanci cu talpă aderentă, haine adecvate drumețiilor, rucsac, pălărie/șapcă, apă și mâncare.

Text și fotografii: Cătălin Munteanu

  • _MG_6498
  • _MG_6525
  • _MG_6547
  • _MG_6537
  • _MG_6558
  • _MG_6565
  • _MG_6576
  • _MG_6625
  • _MG_6589
  • _MG_6624
  • _MG_6658
  • _MG_6643
  • _MG_6648
  • _MG_6707
  • _MG_6678
  • _MG_6685
  • _MG_6734
  • _MG_6738