Cum orice avenutură începe la mine cu o alergare zdravănă după trenul deja ajuns în gară, gata să-şi ia avânt spre munți, data aceasta nu a făcut nicidecum excepție. Aşa că, încălzirea de dimineață fiind terminată, reunim aproape tot grupul în vagonul 3, unii mai veseli, unii mai tăcuți, unii pe scaune, alții pe scară, cu chef sau nu să asculte dedicațiile acordeonistului matinal din tren. După călatoria relativ scurtă ajungem în Buşteni unde grupul se întregeşte şi pornim pe traseu, spre Poiana Coştilei şi apoi Pichetul Roşu.

Conform tradiției, ne facem ultimele provizii (de înghețată!!). Prima parte a drumului a fost dominată de o întrebare mai mult sau mai puțin retorică: Existau oare vegetarieni sau vegani acum 27 ani? Misterul a fost elucidat după câteva telefoane date părinților şi cum era de aşteptat , nu , nu erau vegetarieni de care să ştie în acele timpuri, doar vegetarieni ‘la nevoie’.

Mai urcăm doi paşi , ne mai odihnim la soare, nici nu ne gândim noi cât îi vom duce dorul sus pe creastă. După deviza “pauzele lungi şi dese cheia marilor succese” ajungem aproape de jumătatea drumului, unde poposim pe o băncuță de lemn, facem o mini şedință foto cu cei mai simpatici 3 drumeți ( şoriceii din rucsacul Mihaelei) şi admirăm munții ce ni se deschid în toate direcțiile (chiar şi Masivul Postăvarul , cunoscut sub numele de cod marca Escamonde: Păstârnacul). Bineînțeles ca explicațiile lui Cătălin ne însoțesc tot drumul, dar aerul de munte ne amețeşte puțin, peisajul ne fură şi atmosfera destinsă ne face să încurcăm puțin denumirile , dar data viitoare promitem solemn să ne descurcăm mai bine! Pe măsură ce înaintam, rucsacii se golesc de provizii, dar parcă greutatea din spate rămâne aceeaşi. Doar stâncile ce se înalță înaintea noastră şi dorința de a ajunge mai sus ne îndeamnă să mărim pasul.

Apropierea de cabană ne face să simțim mirosul de ceai cald şi de vin fiert. Ajunşi la Mălăieşti, ne aşezăm pe băncile din fața cabanei, ne tragem sufletul puțin şi ne bucurăm de privelişte şi de reuşita proprie. M-am bucurat să văd lume foarte diversă. În stânga noastră, un grup de sportivi, bine echipați, gata să-şi continue traseul spre creastă, se bucură de câteva momente de repaus. În partea dreaptă, un grup vesel de liceeni, echipați mai mult sau mai puțin, savurează berea rece la aerul răcoros de munte, profitând de vacanță. Corturile colorate acoperă zona din fața cabanei unde se plimbă nestingheriți câțiva cai cu care aveam să facem cunoştința puțin mai târziu. Cum noi am ales să fim boemi, să dormim la hotel de toate stelele, ne instalăm corturile, lăsăm bagajele şi pornim în căutarea lemnelor pentru mult aşteptatul foc de tabără. Cu voie bună si râsete, instantanee haioase şi spirit de orientare, ne împărțim crengile uscate şi pornim spre locul cu pricina. Decidem să facem focul puțin mai departe de corturi, într-o vatră deja existentă. Deja după primele scântei ne aşezăm cu toții in jurul focului si începem să ne jucăm , să mâncăm jeleuri şi alune, să povestim.

În sfârşit asistam şi eu la un foc de tabără! Dar nici de data aceasta nu am fost eu prea norocoasă pentru că natura s-a gândit că avem nevoie de puțină ploaie, iar norii negri pe care îi văzusem în depărtare s-au apropiat de noi în doi timpi şi trei mişcări. Fuguța inapoi la cabană, unde ocupăm o nouă masă şi distracția reîncepe! Decidem să ne jucăm trombon, pe porunci, bineînțeles. Eu am reuşit să păstrez tradiția şi am pierdut din nou , iar faraonul ( cunoscut şi sub numele de Cătălin) îmi dă o provocare destul de îndrăzneață. Neavând prea multe variante, a trebuit să-mi execut ‘pedeapsa’ şi m-am aşezat la masa grupului de tineri de lânga noi, spunându-le că am rămas făra loc de dormit în cort şi că aş vrea să stau cu ei la cabană, dacă mi-ar putea găsi un loc . Spre surprinderea mea, au fost chiar deschişi şi răspunsul a fost afirmativ. La asta chiar nu mă aşteptam! În final le-am spus că a fost o provocare, iar râsetele de la masa noastră s-au întețit. Uraaa! La următoarele jocuri reuşesc să nu mai pierd şi râd şi eu în voie la toate glumele şi provocările următoare.

Deşi la cabană este cald şi bine, tuturor ne zboară gândul la focul de tabără sub cerul înstelat după ploaie. Ajunşi din nou afară, dăm de un grup de tineri veseli, care au înfruntat ploaia şi frigul şi au rămas in jurul focului. Ne alăturăm şi noi, ducând ‘ofrandă’ lemnele rămase de la focul nostru. Însă cineva acolo sus nu a vrut ca noi să rămânem prea mult la lumina caldă si roşiatică a focului şi noul val de ploaie şi vânt ne-a condus din nou spre cabană unde am rămas până la stingerea luminilor. Chiar şi atunci, oboseala tuturor drumeților se evaporase, iar cântecele şi jocurile continuă la lumina lanternelor. Unii dintre noi aleg chiar să înnopteze acolo , pe băncile unite de lemn , cu tot cu izopren şi sacii de dormit, având corturile puțin şubrede, prin care ploaia şi vântul se plimbă în voie. (text: Carmen Vasile)

“-Au, au, au! Am amorțit! -Hai, să ne trezim, că ne dau ăștia afară. -Nu plec nicăieri, îmi e somn. Mai vreau 5 minute.” Cam așa a început a doua zi pentru câțiva dintre noi. Amărâți, bătuți de vânt și ploaie, cinci popândăi s-au ascuns fără știrea nimănui în sala de mese a cabanei. A fost și bine și rău. Pentru cei care se plâng de lipsa confortului în cort, îi poftesc să se întindă pe câteva băncuțe de lemn, sau pe câteva scânduri, apoi să compare. Cred că dintr-odată vă veți simți foarte bine în cort sau chiar și în iarbă.

Dar să revenim. Oroglogiul/ alarma enervantă a telefonului ne-a dat trezirea la ora 5:30. Până ne-am dezmeticit puțin, 30 de minute mai târziu, cabanierul și toată echipa de furnici a cabanei au sosit să debaraseze mesele aglomerate de peste seară și întreaga sală. Trebuia să eliberăm calea așa că, hei, ne-a venit o idee! -Haideți cu colindul și la cei din cort! Dacă noi ne-am trezit de ce să nu îi deranjăm și noi pe ceilalți. Tot ce ne-a trebuit a fost o altă alarmă enervantă. Un măcănit pe lângă corturi, credeam noi că va fi de ajuns. Din păcate planul diabolic, nu a avut decât o victimă. Am renunțat și ne-am retras în glorie spre cabana unde ne aștepta cafeluța. Ah! De când așteptam acest moment.

O ceașcă de cafea, răcoarea dimineții în mijlocul munților, liniște și un peisaj de neuitat. Cât efort, și câtă energie consumăm pentru acest scurt moment, peste care de multe ori trecem în grabă sau îl ratăm fără să vrem. Sau… e doar pentru că suntem măricei acum?! Prima tură pe munte mi-o amintesc perfect. Am savurat acel moment și am prins drag de munte de la prima suflare acolo sus. Oricum ar fi, cred că ar trebui să acordăm mai multă atenție detaliilor și să apreciem frumusețea naturii în fiecare colțișor. Ușor ușor, întregul grup se reunește la gustărica de dimineață. Băgăm pe sub mustăți, bunătățile oferite de gazdele noastre și dezbatem viitorul țării pentru restul zilei. Încotro, cum, când și unde ajungem? Nu trece mult timp și echipajul își ridică tabăra. Pornim hotărâți spre vârful Omu. Mă uit în jur să mai admir înca odată, și îi mulțumesc naturii pentru un spectacol minunat și pentru farmecul ce ni-l oferă la fiecare pas în drumul nostru.

“Mi-a fost dor e o plimbare, O plimbare-n lumea mare, Și-am plecat în depărtare pe un drum, Și-aș fi vrut să uit de toate, să plec în singurătate, Peste munți și peste ape, eu treceam”

Cu melodia aceasta plec la drum mereu, așa că înaintez puțin și încep să o fredonez. E așa de liniște, parcă nu aș vrea să deranjez prea tare. Urcând agale, întalnesc un domn. Privirea lui îmi transmitea înțelepciune și liniște. Aceeași liniște pe care o simt pe munte. Îl văd, mă vede și de-odată întinde mâna stângă spre cer. Cu palma deschisă parcă mângâia norii, sau voia să prindă vântul. Apoi, își pune mâna în zona abdomenului, ca și cum s-ar fi încarcat cu energie și pleacă mai departe. Hmmm! (Să încerc și eu? ) Mă așez să mângâi ușor iarba încă umedă de la ploaia de peste noapte și undeva pe culmea apropiată observ ceva. Ceva ce mișcă. Un funduleț de capră neagră. Căprița își savurează micul dejun, din când în când aruncând o privire indiferentă spre mine. Și iată că și voinicii mei au ajuns. Sunt speriați de necunoscut, dar foarte optimiști. Ne regrupam și o luam din loc.

Traseul nostru, pornind de la Cabana Mălăiești (1720 m) urmărește marcajul “banda albastra” până la un punct de de răscruce unde căpetenia noastră, Cătălin, ne prezintă puțin zona. De aici schimbăm marcajul pe “triunghi albastru” și pornim spre Brâna Caprelor. Este unul din cele mai dificile trasee turistice din zonă, iar acum că s-au ridicat și norii cercetez cu privirea fiecare vârf, fiecare stâncă, fiecare culme ce îmi gâdilă gândurile și dorința de a merge mai departe. Traseul e greu și necesită atenție la fiecare pas, așa că ne mișcăm încet și sigur, numai bine pentru împătimiții fotografiei care nu ratează nici o rază de soare cazută la momentul potrivit pe cadrul potrivit. Mă indepartez ușor de grup, cu încredere în ajutoarele mele (cei 3 șoricei ) pentru a savura mai mult din salbăticia muntelui. Cu spiritul aventurier ca de fiecare dată, observ un pinten și mă avânt până pe marginea lui. Ah! Ce peisaj, ce sentiment și ce frumusețe în jurul meu. Un gând imi strafulgeră mintea (lasați-mă aici sa fac rădâcini și să fiu acolo unde simt că îmi e locul), dar din păcate visul se spulberă în bătaia vântului ce se întețește.

Tot urcând ajungem la o nouă răscruce unde poposim pentru câteva gustări și cu forțe proaspete, pornim prin norii cenușii pe un nou marcaj, banda roșie spre Vârful Bucșoiu și mai departe spre Vârful Omu. Pentru că vizibilitatea deja era destul de redusâ încercăm să stăm uniți. Un moment de neatenție m-a purtat pe o potecă greșită dar simțind că ceva nu este în regulă anunț că am pierdut semnul. Așa că bâjbâim puțin prin nori până descoperim un stalp. O astfel de intamplare este destul de periculoasă în special pe o vreme nefavorabilă (promit solemn să fiu mai atentă). Cu greu, prin frigul și negura de pe creastă înaintăm și luptam pentru a atinge obiectivul propus.

Din când în când câțiva norișori se mai depărtează și ne aruncă o ocazie mica de a vedea văile din jurul nostru, dar totul pentru prea putin timp. Ajungem în cele din urma la Vârful Bucșoiu Mare (2492 m), dar suntem prea zgribuliți, așa că facem repede o poză și continuăm traseul. Și iată-ne ajunși pe Vârful Omu (2507 m), după ore întregi de trudă, sudoare și teamă de necunoscut.

Cabana este plina de alți montaniarzi, unii pe punct de plecare alții la fel ca noi. Ne strecurăm înauntru la o ciocolată caldă, ne facem o poza, două, trei și pentru că astazi trebuie să mai ajungem și acasă pornim pe Valea Cerbului spre Bușteni.

Traseul de întoarcere ne întâmpină cu o vreme bună. Norii s-au răspândit, soarele își aruncă razele de soare peste noi și parcă și noi începem să ciripim mai mult. Dupa patru ore și ceva de coborare intensă, ajungem la tren cu câteva minute înainte ca acesta să plece. Ne luam biletele și hop-țop, ne îmbarcăm. Ne strecuram printre mulțime dar nu avem nici o șansă de loc liber. Normal, este duminică și muntele a fost o gazdă primitoare pentru mulți îndragostiți de natura. Printre glume, printre povești, timpul se scurge lin, și hei, iată-ne ajunși în Ploiești. E timpul să ne luăm la revedere și să ne îndreptăm fiecare spre culcușul lui, cu o noua poveste și cu sufletul puțin mai linistit.

Ne revedem curând pe potecile sălbatice și până data viitoare vă las unul din mottourile mele preferate, să vă inspire și să vă ghideze: “When you want something in life, you just gotta reach out and grab it.- Christopher McCandless”. (text: Mihaela Ristea)

fotografii: Cătălin Munteanu